Dezvoltarea scrisului a făcut posibilă pășirea într-o nouă etapă a comunicării interumane, cu un impact semnificativ asupra relațiilor pe care indivizii le-au dezvoltat în cadrul unei societăți, dar și mai departe de granițele acesteia.
Instrumentele de scris au cunoscut faze ale dezvoltării variate, construite adesea în jurul materialelor utilizate pentru fabricarea lor. La fel ca în prezent, obiectele dedicate scrisului din etapele timpurii puteau avea un rol predominant practic sau unul estetic.
Cu ajutorul acestora, au fost consemnate cele mai importante decizii din istoria omenirii, au fost lăsate moștenire lucrări literare nemuritoare sau scrieri care au dezvăluit pe înțelesul tuturor fapte despre această lume complexă și au menținut în viață povești ale unor suflete aflate la distanță.
Iată ce informații interesante vei descoperi astăzi în acest articol:
CUPRINS:
Instrumentele de scris în Epoca Bronzului
Instrumentele de scris în Antichitate
Instrumentele de scris în Evul Mediu și Renaștere
Instrumentele de scris în Epoca Victoriană
Instrumentele de scris în Epoca Modernă
Instrumentele de scris în Epoca Bronzului
Sumerienii sunt considerați inventatorii scrisului, fiind cei care au dezvoltat primul ansamblu de simboluri corespondente (reprezentate pe o suprafață de suport) pentru limbile importante ale acelei perioade: hurta, hitita, urarteana, elamita.
Instrumentele de scris utilizate în acea perioadă erau rudimentare: oase ascuțite, de mici dimensiuni, provenite de la mamifere sau păsări de talie mică, precum și ustensile din bronz, material care a revoluționat comerțul și meșteșugurile în cadrul societății. De asemenea, se mai utiliza stuful pentru a obține instrumente ascuțite, perfecte pentru a realiza simboluri specifice.
La fel ca în prezent, se dorea un nivel ridicat al manevrabilității în redactarea mesajelor, precum și simplitate crescută în citirea lor. De aceea, unul dintre cele mai vizibile puncte comune ale instrumentelor de scris din istorie, de la sumerieni și până în prezent, este reprezentat de forma relativ ascuțită a vârfului, indiferent de materialul utilizat sau de dimensiunile acestuia.
Scrierea cuneiformă a sumerienilor (cca 4.000 î.Hr) constă în realizarea unor simboluri de formă asemănătoare cuielor sau acelor, pe tăblițe de argilă umedă. Acest sistem de codificare/decodificare a mesajului a permis o organizare simplă a activităților comerciale, politice sau religioase desfășurate, de aceea, s-a extins rapid spre nord, de-a lungul întregului bazin al Eufratului.
Instrumentele de scris în Antichitate
În prima etapă semnificativă a Antichității (începând cu 3.000 i.Hr), scrisul pe suport de papirus a devenit esențial pentru dezvoltarea popoarelor din bazinul mediteranean. Suprafața de scris propriu-zisă era obținută prin îmbinarea specifică a fâșiilor de papirus (Cyperus papyrus).
Ca regulă generală, era utilizată suprafața interioară a fâșiilor provenite din structura acestei plante, deoarece erau mai fine și, de obicei, lipsite de asperități semnificative. Astfel, scrisul devenea mai simplu de realizat.
Chiar dacă ai putea crede că hielogrifele frumos colorate reprezentau unicul ansamblu de simboluri utilizat pentru transmiterea de mesaje, realizarea acestora implica migală și foarte mult timp. De aceea, egiptenii au dezvoltat un stil mult mai cursiv - scrierea hieratică. Acest tip de scris era aplicat pe sulurile de papirus cu ajutorul unor perii subțiri din trestie.
Pigmenții utilizați aveau în mare parte origine minerală sau proveneau din diferite rășini. Această „cerneală antică” era selectată astfel încât să reziste la luminozitate puternică și valori termice foarte ridicate, specifice climei din zona în care se află astăzi Egiptul modern. Periile din trestie erau flexibile, permițând o scriere cursivă, precum și o atenție deosebită la detalii.
Începând cu 1.300 i.Hr, romanii au popularizat scrisul pe un suport realizat dintr-un material deosebit de rezistent (piatra sau lemn), acoperit cu o pelicula fină de ceară. Scribii acelor vremuri sculptau apoi cu multă migală diferite simboluri pe suprafața acestora.
Pentru a face acest lucru, utilizau un stylus din material metalic dur. Asemănător unor stilouri cu cerneală din zilele noastre (din punct de vedere al formei), acest instrument de scris antic dispunea la extremitatea de contact de un vârf ascuțit, ideal pentru a grava în ceară mesajul dorit. La celălalt capăt, avea o formă rotunjită, pentru o corectare facilă a erorilor produse.
Dacă se dorea o reutilizare a tăbliței, ceara era topită la temperatura de aproximativ 50°C și netezită după răcire. În Antichitate, din zone îndepărtate ale continentului european de astăzi și până în Orientul Mijlociu, utilizarea stylusului roman pe suport de ceară a rămas o practică de scris populară, până la dezvoltarea unui produs revoluționar: hârtia.
Instrumentele de scris în Evul Mediu și Renaștere
Anglo-saxonii utilizau fie un stylus metalic, fie un os dur, pentru a sculpta mesajele pe același sistem de suport utilizat de romani, pe baza de ceară. Indiferent de instrumentul pentru scris utilizat, celălalt capăt avea de fiecare data o formă plată, pentru a putea șterge erorile produse.
Unul dintre cele mai longevive instrumente de scris ale istoriei, conceput chiar în această perioadă esențială pentru dezvoltarea întregii omeniri, este pana de scris. Introdusă în uz undeva în jurul anului 700 d.Hr, aceasta oferea confort și flexibilitate în realizarea literelor.
Principala sa problemă era legată de rezistența scăzută. O pană de scris putea fi utilizată pentru aproximativ o săptămână, în condițiile în care cărțile, copiile acestora, tratatele de medicină, operele de artă sau scrisorile se realizau exclusiv manual.
Capătul de contact al penei era crestat astfel încât să aibă o formă ascuțită, pe care scribii o introduceau cu grijă în călimara cu cerneală. Cele mai populare pene erau penele de gâscă, datorită simplității cu care se puteau obține.
Penele de lebădă, încrustate cu pietre prețioase și sculptate cu elemente estetice milimetrice, erau considerate instrumente pentru scris dedicate exclusiv elitelor. Pentru linii subțiri (având în vedere preferințele acelor vremuri pentru utilizarea scrisului caligrafic), cele mai potrivite instrumente de scris erau penele de cioară. Mai rar, se utilizau penele de vultur, bufniță, șoim sau curcan.
Instrumentele de scris în Epoca Victoriană
Penița metalică a fost inventată la începutul secolului al XIX-lea, iar odată cu popularizarea acesteia, pana clasică pentru scris a fost utilizată din ce în ce mai puțin. Penița metalică era mult mai rezistentă și presupunea o utilizare foarte simplă: se introducea în călimară și apoi se putea folosi pentru a scrie până când cerneala din vârf se usca. Procesul era apoi reluat.
Inventarea tocului cu rezervor a reprezentat un alt moment crucial din istoria instrumentelor pentru scris, deoarece rezerva de cerneală din cadrul acestuia permitea mai multă autonomie. Această invenție îi este atribuită românului Petrache Poenaru (1799-1875), iar la momentul respectiv fusese lansată sub denumirea de “condei portăreț fără sfârșit”.
Acesta a brevetat primul stilou cu rezervor din lume care era prevăzut cu pană de lebădă. Sistemul acestui instrument de scris era unul cu adevărat inovator: atunci când cerneala din vârf se usca, o altă cantitate din rezervor era împinsă către vârf, cu o ușoară apăsare pe cadrul tocului.
Din păcate, stiloul românului absolvent al Școlii Politehnice din Paris nu a putut fi multiplicat la scara industrială, iar ideea sa a fost mai târziu preluată și dezvoltată de Brissant și Coffin, în anul 1863.
Mai târziu, Lewis Waterman (1836-1901) a continuat să dezvolte acest concept, propus pentru prima dată în istorie de un român. Waterman este considerat „părintele stiloului modern”, deținând mai multe brevete de inventator pentru contribuția semnificativă a produsului, inclusiv pentru inventarea altor vârfuri, realizate din aliaje mai dure decât oțelul: iridiu, rodiu, osmiu, etc.
Un alt moment important este anul 1929, când Pelikan a fost prima companie din lume care a introdus mecanismul cu piston diferențial, revoluționând stilourile și influențând pozitiv tehnica scrisului caligrafic. Această tehnică face ca axul din interiorul stiloului să pornească mai repede decât piesa din capătul opus, cu ajutorul a două fire diferite. Până azi, acest stilou există în mai multe variante și chiar dacă designul și soluțiile tehnice s-au dezvoltat de-a lungul timpului, mecanismul de bază rămâne același.
Tot la finalul acestei epoci (1795), chimistul francez Nicolas Jacques Conté a obținut brevetul pentru procedeul modern de fabricare a minelor de creion grafit, pentru a se putea obține forma finală a creioanelor propriu-zise, atât de utilizate chiar și în zilele noastre. Procesul clasic implica amestecarea de grafit și argilă și formarea unor bețișoare, introduse apoi la cuptor.
Chiar dacă primele patente ale unor pixuri cu bilă au fost obținute în 1888 de John Loud, pentru a marca produsele de marochinărie, acestea nu au fost niciodată exploatate la scară industrială. De aceea, se consideră că versiunea modernă a acestor instrumente de scris a fost inventată de frații Joseph (Lazlo) si Georg Biro.
În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial (1943), patentele acestora au fost cumpărate de armata britanică pentru a produce pixurile respective, extrem de apreciate pentru stilul de scris simplu și rapid, în condițiile neprielnice specifice frontului.
Instrumentele de scris în Epoca Modernă
După sfârșitul războiului, categoria de instrumente pentru scris a cunoscut o diversificare pe care nimeni nu ar fi anticipat-o, bazată în special pe rezultatele proceselor de cercetare și dezvoltare în domenii precum cel al maselor plastice și cel chimic.
O nouă generație de soluții pentru scris, caligrafie, desen grafic și artă modernă se contura de la o decadă la altă. În 1962, Tokyo Stationery Company a lansat pe piață primele markere moderne, în timp ce primele rollere cu vârf fin au apărut în SUA la mijlocul anilor ‘70. De asemenea, la începutul anilor ‘90, pixurile cu gel își găseau un loc binemeritat pe rafturile librăriile de peste Ocean.
Comentarii